Istorie

Popoarele aborigene

Tabără pe valea Râului Roșu, Manitoba

 

Studiile arheologice și analizele genetice indică faptul ca teritoriul actualei Canada a fost locuit de populatii paleo-indiene, cu mii de ani inaintea primelor colonizări europene. Primele așezări umane se presupune că ar fi fost în nordul regiunii Yukon și sudul zonei Ontario. Old Crowflats și Blue Fish Caves sunt două dintre cele mai vechi așezări umane de pe aceste teritorii. Populatia aborigenă a fost estimată ca fiind între 200 000 și 2mil de locuitori la începutul sec.XV.

Între triburile aborigene și coloniști au existat de-a lungul istoriei altercații dar și alianțe. Astăzi populația indigenă reprezintă 3.4% din populația Canadei și se bucură de multiple drepturi și facilități oferite de stat.

 

Colonizarea

Jacques Cartier întâlnid indienii la Stadacona în anul 1535

Primii coloniști europeni care au ajuns pe coasta nord-estica a continentului nord-american au fost vikingii din Old Norse. Aceștia s-au așezat pentru scurt timp în zona Newfoundland-ului de astăzi în jurul anului 1000 e.n. Până în anul 1497 când comerciantul și exploratorul italian J.Cabot ajunge sub pavilion britanic pe coasta de est a Canadei nu se cunoaște nici o altă explorare europeană.

La începutul secolului al XVI-lea, ajung în această zonă și navigatori basci și portughezi care se vor stabili aici pentru o scurtă perioadă.

În anul 1534 exploratorul francez Jacques Cartier navighează pe râul St.Laurence. În data de 24 iulie el revendică pentru prima dată teritoriul nou descoperit în numele Franței și a regelui Francisc I.

Până în anul 1763 când în urma tratatului de la Paris prin care Franța cedează cea mai mare parte a teritoriilor sale de pe continentul nord american în favoarea Angliei, o serie de coloniști atât britanici cât și francezi au venit și au revendicat rând pe rând o serie de teritorii.

Prin Proclamația regală din 1763 dată de regele George al III-lea al Angliei, provincia Quebec este separată de teritoriul Noii Franțe iar insula Cape Breton este anexată la Nova Scotia. Pentru a evita un conflict in Quebec, în 1774, britanicii acordă extinderea teritoriului până la zona Marilor Lacuri în sud și restabilesc limba franceză ca limba oficială, reinstaurând totodată religia catolica și legile civile franceze.

În anul 1783 prin Tratatul de la Paris, Canada recunoaște independența Americii și cedează în favoarea acesteia teritoriile din sudul Marilor Lacuri. Tot acum, New Brunswick se desparte de Nova Scotia datorită reorganizării așezărilor funcție de limba vorbită. Loialiștii, vorbitori de limbă engleză se stabilesc în New Brunswick iar vorbitorii de limbă franceză se stabilesc in Nova Scotia.

Pentru a integra vorbitorii de limbă engleză în Quebec, prin Actul Constituțional din 1791, se hotărăște împărțirea acestei provincii în Canada de Jos, cu limba oficială franceza -Quebecul de azi și Canada de Sus cu limba oficială engleza -Ontario de azi având fiecare legislația proprie.

Canada a fost câmpul de luptă în războiul din 1812 dintre Statele Unite ale Americii și Marea Britanie. În urma războiului, în 1815 un număr foarte mare de emigranți din Marea Britanie și Irlanda au venit în Canada.

Numărul de emigranți a sporit cu 626 628 între anii 1825-1846.

Între un sfert și o treime dintre emigranții europeni din Canada au murit din cauza bolilor infecțioase înainte de anul 1891.

1 iulie 1867 este data la care prin Actul Constituțional de la 1867 Canada este oficial proclamată Confederația Canada. Din Confederație făceau inițial parte doar patru provincii: Ontario, Quebec, Nova Scotia și New Brunswick. Mai târziu s-au alăturat Confederației Northwest Territories format din Rupert' Land și North-Western Territory și apoi provincia Manitoba în iulie 1870. British Columbia și Insula Vancouver care inițial s-au unit în 1866 aderă la Confederație în anul 1871, în timp ce Insula Prince Edward aderă în 1873.

Primul ministru John A. Macdonald și guvernul său conservator stabilesc o politică națională de tarife pentru a proteja industia manufacturieră canadiana aflată la început.

Pentru a deschide drumul spre vest guvernul sponsorizează construcția a trei căi ferate transcontinentale. Tot în această perioadă este înființată poliția North-West Mounted Police, un organism care avea rolul de a impune și menține autoritatea guvernului în această zonă.

În anul 1898 în timpul goanei după aur (Klondike Gold Rush) din Northwest Territories, guvernul Canadian crează Yukon Territory. Sub primul ministru liberal Wilfrid Laurier emigranții europeni se stabilesc în preeriile din Alberta și Saskatchewan, acestea devenind provincii în 1905.

Secolul XX

Datorită faptului că englezii dețineau încă controlul în afacerile externe prin declarația de război din 1914 Canada intră în Primul Război Mondial. Voluntarii trimiși pe Frontul de Vest, devin mai târziu membrii ai Armatei Canadiene. Aceștia au avut un rol important în toate războaiele care au urmat.

În 1917, în urma introducerii serviciului militar obligatoriu de către primul ministru conservator Robert Borden, izbucnește criza politica și militară datorită opozitiei populației din Quebec. În 1919 Canada se alătură Ligii Națiunilor independen de Marea Britanie. 1931 prin Actul Statute of Westminster Canada este proclamată independența Canadei.

Criza din anul 1930 nu ocolește nici Canada. Guvernul este nevoit să adopte o serie de măsuri sociale în favoarea populatie. Curând însă, Canada intră în cel de-al Doilea Razboi Mondial împotriva Germaniei.

Trupele canadiene au avut un rol important în multe bătălii cheie, incluzând raidul asupra portului Dieppe, Invazia asupra italiei, debarcarea din Normandia și bătăliile de la Scheldt din 1944. Canada a oferit azil și protecție Casei Regale Olandeze în timp ce Olanda era sub ocupație germană nazistă.

Economia Canadei cunoaște o dezvoltare puternică pe timpul războiului, creșterea fiind dată de industria de armament, echipamentele militare fiind produse atât pentru trupele canadiene cât și pentru trupele engleze, chineze și sovietice. În ciuda unei noi crize politice și militare apărute în Quebec în 1944, similară cu cea din 1917 și care a apărut tot pe fondul obligativității stagiului militar, Canada iese din război cu o armată numeroasă și o economie puternică. 

Canada modernă

 

Creșterea economică a Canadei de după cel de-al Doilea Război Mondial și succesiunea guvernelor liberale au dus la conturarea identității canadiene așa cum este ea cunoscută astăzi. În 1965 este adoptat steagul cu frunza de arțar iar în 1969 Canada devine oficial o țară bilingvă – franceza și engleza fiind deopotrivă recunoscute, urmând ca în 1971 multiculturalism să fie recunoscut ca o valoare canadiană. Au urmat apoi o serie de programe sociale precum cel de asigurări medicale, fondul de pensii și fondul de ajutor pentru studenți. Aceste programe dar și o serie de dezbateri constituționale fac ca în anul 1982 să fie aprobată Canadian Charter of Rights and Freedoms. Aceasta este cel mai important act al constituției canadiene prin care se garantează egalitatea in drepturi politice și civile ale tuturor cetățenilor.

Între timp însă, Quebecul incearcă să își afirme independența: în 1960 prin Revoluția Liniștită, apoi în 1970 prin declanșarea Crizei din Octombrie se încearcă apoi în 1990 introducerea unor amendamente la constituție, toate aceste încercări fiind însă fără succes. Blocul Quebecos format în urma acestor eșecuri a continuat să lupte pentru independența Quebecului, încercând continuu să negocieze desprinderea de Confederație.